NAŞTEREA UNEI NOI OMENIRI ( partea a 2-a ) Drunvalo Melchizedek

continuare din partea 1 

Am mers şi în Noua Zeelandă, şi există un material video foarte bun, filmat acolo, pe care îl vom prezenta în curând, pentru a vedea şi voi cum se desfăşoară în realitate astfel de lucruri.
Apoi, am scris o carte, Şarpele de lumină, care descrie interacţiunea mea şi a oamenilor cu care lucrez cu aproape 1.000 de triburi indigene din America de Nord şi de Sud. Este vorba cam despre aceleaşi energii ale timpului despre care vorbesc mayaşii, cu precesiunea echinocţiilor din ultimii 13.000-6.000 de ani. Şarpele de lumină vorbeşte despre energia Kundalini a Pământului, care se deplasează din munţii vestici ai Tibetului, până în munţii din nordul Chile-ului. Acesta a fost un eveniment istoric extraordinar, pe care aproape nimeni de pe Pământ nu îl cunoştea. Iar energia Kundalini a Pământului vine din centrul Pământului, căutându-şi locul; ea seamănă foarte mult cu un şarpe şi, de aceea, se numeşte „Şarpele de lumină”. Ea se mişcă peste tot în lume, în fiecare zonă de pe Pământ, apoi, îşi găseşte un loc şi se încolăceşte în interiorul Pământului, rămânând acolo pentru următorii 13.000 de ani.
Iar această energie este Kundalini; ea îi trezeşte pe oamenii din zona respectivă, care devin învăţători ai lumii, aşa cum s-a întâmplat în ultimii mii de ani, când ea s-a aşezat în India şi Tibet.
Iar acum, Kundalini s-a mutat în Anzi, iar aceste energii vor trezi sufletele chilienilor, argentinienilor, peruvienilor, şi al celor care trăiesc în ţări precum Columbia, Brazilia sau Ecuador.
Dar această energie s-a deplasat şi prin munţii vestici, deasupra oceanului din zona polineziană, în insulele estice ale Moreei, până departe, în Noua Zeelandă. Şi a avut loc o nouă trezire, manifestându-se o energie spirituală absolut nouă, pe care lumea nu a cunoscut-o niciodată. Iar această energie s-a deplasat în Chile, în anul 2002. În 2003, sau la sfârşitul lui 2002, m-am dus în Chile, în munţii chilieni, pentru a experimenta direct această energie. Dar, nu am putut simţi nimic. Eram foarte confuz şi nu înţelegeam de ce nu simţeam absolut nimic. M-am întors acasă şi am aşteptat un an, un an şi jumătate, apoi, m-am reîntors acolo. Şi, din nou, nu am simţit nimic. Şi nu înţelegeam, fiindcă ştiam că energia era acolo.
Erau 112 triburi, care stăteau în cerc, aşteptând sosirea energiei. Dar, nu se întâmpla nimic, iar eu nu mai înţelegeam nimic.
Apoi, am primit o invitaţie de la Rapanui, un trib care trăieşte în Insula Estică a Chile-ului. Ei doreau să mergem cu ei, pentru a participa la o ceremonie. A urmat o altă invitaţie, de la regina Insulelor polineziene, care era cea mai importantă femeie din Polinezia. Ea ne-a invitat în insula Moreea, care este Polul Sud al acestei reţele. Reţeaua conştiinţei avea o cale de acces prin Moreea.
Polul Nord şi Polul Sud ale reţelei sunt puncte foarte importante. Polul Nord este exact în zona Marii Piramide, la o dislanţă de 1,5 mile, distanţă insignifiantă comparativ cu imensa suprafaţă a Pământului. Apoi, străbate Pământul şi nu iese direct prin ocean, cum s-ar părea, ci există o uşoară curbură, şi, de aceea, ea iese printr-o insulă, numită Moreea. Acolo se află Polul Sud al reţelei, şi tocmai acolo ne invitase regina polineziană. Aşa am început o nouă călătorie.
După cum fusesem instruiţi, trebuia să aducem în acel loc oameni din întreaga lume, care urmau să o reprezinte. Nu-mi aduc aminte exact câte ţări au fost reprezentate, cred că vreo 16-17; erau vreo 50-55 de oameni, de pretutindeni.
Şi ne-am întâlnit cu toţii în partea de Est a insulei, în scopul de a face un fel de geomanţie asupra Pământului. Şi am fost întâmpinaţi de oamenii din tribul Rapanui, care, înainte de a discuta cu noi sau a începe să facă ceva, ne-au spus că urma să participăm la o iniţiere, la o ceremonie care urma să conecteze mai strâns inimile noastre, pentru a putea lucra împreună.
Aceasta era o străveche ceremonie, în care îţi scoteai hainele şi ţi se desenau diferite semne pe corp; apoi, ei începeau ceremonia cu fiecare dintre cei de acolo, iar noi am început să interacţionăm în cadrul ceremoniei. După aceea, am mâncat împreună cu ei şi ne-am conectat, astfel încât să putem continua procesul iniţiatic.
Am petrecut un timp acolo, obişnuindu-ne cu energiile şi cunoscându-i mai bine pe oameni, ascultându-i pe Rapanuii cum ne spuneau ceea ce nu spuseseră nimănui de sute de ani, despre oraşele lor subterane şi despre tunelurile lor. Astfel, am aflat de ce ne aflam acolo: trebuia să facem o corecţie. Am înţeles abia când am început să facem ceremonia de corecţie.
Ei ne-au dus în zona împădurită, spunându-ne că acolo trebuia să aibă loc ceremonia şi, după ce am făcut tot ce ne-au cerut să facem, ghidul mi-a explicat scopul acestei ceremonii, care era legat de populaţia Rapanui.
Într-un anume timp, Rapanuii îşi distruseseră toţi copacii, rămăseseră fără hrană şi au început să se mănânce între ei, devenind canibali. Iar canibalismul pe care l-au practicat pe acea insulă s-a răspândit în toate insulele polineziene.
Legat de canibalism, ceea ce trebuia să corectăm era iertarea. Prin acea ceremonie, ei trebuiau să fie iertaţi şi trebuiau să se ierte pe ei înşişi, deci să se corecteze geometria reţelei de deasupra insulei în care ne aflam, astfel încât fluxul energetic să înceapă să se mişte cu adevărat prin acea zonă.
Atunci când Rapanuii m-au dus la acea ceremonie, făcând tot ritualul, cu hainele, aşezarea de cristale şi toate aranjamentele premergătoare procesului ceremonial, abia atunci am înţeles pe deplin rostul acelei ceremonii.
Şi este important să înţelegeţi acest lucru: Kundalini Pământului nu funcţiona din cauza acestei distorsiuni, care era exact deasupra reţelei de deasupra insulei. Fusesem trimişi acolo de către Maeştrii Înălţaţi, care nu vroiau ca energia Kundalini să înceapă să funcţioneze, până ce reţeaua conştiinţei nu se năştea. Ei trebuiau să lucreze împreună, astfel încât să pună Kundalini la locul ei; dar, acolo exista o fisură, şi a durat 6 ani până când reţeaua putea fi desăvârşită. Atunci a devenit clar de ce ne aflam acolo şi de ce făceam acel lucru.
Şi am început ceremonia, o ceremonie cum nu mai văzusem nicicând, iar Rapanuii au spus că nu mai făcuseră o astfel de procesiune de cel puţin 13.000 de ani. E povestea lor şi nu ştiu de ce au spus acest lucru.
Ceremonia a început să se desfăşoare cu grupul nostru şi cu Rapanuii, în acel loc. Apoi, ceea ce s-a făcut a generat iertarea canibalismului, într-un loc în care energia s-a autocorectat, reţeaua s-a format perfect în jurul Pământului, pentru întâia oară, şi am simţit această desăvârşire, am simţit în inima mea că acest lucru chiar s-a întâmplat. Când ceremonia se apropia de sfârşit, s-a întâmplat ceva incredibil, ceva ce nu mai văzusem niciodată. Din cer, a coborât o energie spiralată de lumină aurie, care provenea din reţeaua unitară, care a coborât ca o tornadă, o tornadă blândă, care s-a învârtit de jur împrejur, deasupra locului de pe Pământ în care ne aflam.
Fiecare dintre noi a trăit experienţa în felul său. Am petrecut mult timp discutând despre ceea ce se întâmplase. Eu am trăit un sentiment uimitor. Aveam senzaţia că mă aflam în prezenţa lui Dumnezeu, oricum, a unei conştiinţe extraordinar de înalte. Era relaxant; fiecare celulă din corpul meu era relaxată. Iar acea lumină se rotea în jurul nostru, şi puteai privi prin acel tunel care ducea sus, în cer.
A durat cam zece minute, apoi, spirala de lumină s-a retras, întorcându-se în cer.
După încheierea ceremoniei, am vorbit cu Rapanuii şi i-am întrebat dacă mai văzuseră aşa ceva. Iar ei au spus că nu, că nu ştiau ce era acel fenomen. Acum înţeleg mai bine, dar atunci nu am înţeles. Nu exista nicio referire la aşa ceva în nicio carte de spiritualitate şi niciunul dintre cei pe care i-am cunoscut vreodată, niciunul dintre Maeştrii mei nu-mi vorbise despre aşa ceva.
Ghizii noştri ne-au spus că trebuie să ne grăbim, că trebuia să fugim. Trebuia să ne facem bagajele şi să zburăm cu avionul în Tahiti, cât mai repede, pentru a asista la naşterea reţelei. Era ca un copil căruia îi ieşise capul şi urma să se nască într-un minut.
Deci, trebuia să fim gata cât mai repede. Nu era vorba despre noi, ci despre copilul care urma să se nască. Şi chiar a trebuit să ne mişcăm foarte repede, ceea ce am şi făcut. Am împachetat totul şi, în dimineaţa următoare, foarte devreme, am zburat în Tahiti; apoi, ne-am îmbarcat pe un vapor, îndreptându-ne către Moreea, care era Polul Sud al acestei reţele, pentru a participa la naşterea unei conştiinţe absolut noi pe Pământ, ceva  nemaiîntâlnit pe Pământ în mod nenatural. Eu şi toţi ceilalţi eram extrem de emoţionaţi. Iar acum, urma să participăm la o altă ceremonie, pe care noi o consideram cea mai sacră ceremonie care s-a petrecut vreodată pe Pământ.
Tahiti este un loc aproape ireal de frumos, cu munţi care ating cerul, este un loc incredibil. Noi veneam din insulele estice, care au un peisaj foarte arid, cu care oamenii locului erau obişnuiţi. Dar, acum, în acel port din Tahiti, eram fascinaţi de unul dintre cele mai frumoase peisaje pe care le văzusem în viaţa mea. Eram atât de entuziasmaţi, încât am început să batem din palme, să aplaudăm frumuseţea pură a acelui loc.
Acolo, am fost întâmpinaţi de nişte reprezentanţi ai Reginei din Moreea, iar două zile mai târziu, am fost duşi în faţa ei; desigur, nu întregul grup de 54 de oameni, ci doar eu şi o femeie, pe nume Ruth. Ruth este o nativă maui, din Noua Zeelandă şi ea cunoştea limba lor şi mi s-a părut persoana potrivită să mă însoţească acolo. Regina era o femeie uriaşă, cu o inimă foarte mare, plină de iubire pură. Ea stătea cu spatele când am ajuns acolo, în scopul de a asista la naşterea acelei noi conştiinţe pe Pământ şi pentru a participa la ceremonia consacrată acestui eveniment.
Alături de Regină se afla asistenta ei. Ne-a primit cu braţele deschise, ne-a îmbrăţişat şi am început să discutăm. M-a întrebat unde doresc să organizez ceremonia. Fără să mă gândesc prea mult, i-am spus că aş vrea ca ceremonia să se desfăşoare în centrul insulei. Am spus acest lucru, fiindcă mai fusesem acolo în anul 1985, şi am făcut ceremonii cu acelaşi trib, ai cărui membri mă duseseră în centrul insulei şi acolo a avut loc acea ceremonie. Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre acea ceremonie, puteţi citi în cartea mea, Şarpele de lumină.
Regina m-a privit şi mi-a spus că nu mă poate duce acolo. Am întrebat-o de ce, iar ea mi-a răspuns că are autoritate peste tot, cu exepţia acelei zone şi nu poate cere permisiunea de a merge acolo.
Atunci, aistenta ei a sărit în sus şi i-a spus: „Tu nu înţelegi! Este cea mai importantă ceremonie desfăşurată vreodată pe Pământ; doar dă-i permisiunea, şi vom aranja lucrurile după aceea”.
Regina a refuzat să facă acest lucru şi cearta dintre ele a continuat, pe un ton puţin agresiv. Apoi, au început să ţipe una la alta. Atunci, Ruth s-a apropiat de Regină, a înconjurat-o cu braţele şi i-a vorbit în limba lor, încercând să o liniştească. Dar nu a reuşit să facă nimic. Era regină şi nu vroia să facă nimic incorect.
Am plecat fără a obţine permisiunea de a face ceremonia în acel loc. M-am întors la hotel intrigat: Doamne, 13.000 de ani, milioane de oameni, o grămadă de bani cheltuiţi, 83.000 de construcţii ridicate peste tot în lume, ne apropiam de ultimele momente ale înfăptuirii acelei minuni, iar două femei s-au certat, şi părea că acea minune nu avea să se mai întâmple. Nu-mi venea să cred, deşi, cam aşa păreau să stea lucrurile. Eram într-un impas. Am mai stat acolo vreo 3-4 zile, aşteptând ca ceva să se întâmple.
Apoi, parcă din neant, am primit o invitaţie de la Regele Polineziei. Numele său era Papa Mataru, şi avea vreo 80 de ani. El ne-a chemat să stăm de vorbă; şi a fost extraordinar, pentru că era posibil să se întâmple ceva care să ne permită să continuăm demersul nostru. Deoarece, fără permisiune acest lucru era imposibil. Era absolut necesar ca polinezienii să colaboreze cu noi, să facem ceremonia împreună. Era nevoie ca întreaga lume să fie alături de ei, iar noi reprezentam lumea.
Regele ne-a cerut o întrevedere. Era după-amiază, şi am luat-o din nou pe Ruth cu mine, fiindcă vorbea limba polineziană şi le înţelegea mentalitatea.
Am condus până la adresa respectivă, unde era reşedinţa regală, şi am mers în spatele grădinii, unde se afla Papa Mataru, aşezat pe un scaun vechi, din plastic, înconjurat de familia sa: soţia, copiii şi nepoţii, care aşteptau cu toţii venirea noastră.
Aveau niste scaune pregatite pentru Ruth si pentru mine. Noi am intrat si ne-am plecat capul cu mare respect in fata lui, onorandu-l pentru cine era. El ne-a rugat sa ne asezam. Noi am inceput sa ne prezentam si in timp ce faceam asta mi-am dat seama ca isi mijea ochii incercand sa ne vada si am inteles ca nu vedea prea bine. Nici nu putea sa mearga prea bine pentru ca se vedea ca avea picioarele umflate si langa scaun avea un baston cu ajutorul caruia se putea misca. Asa ca a facut o pauza si apoi a spus: „Apropie-te. Vreau sa te vad.”
Eram asezat cam la 3 metri si jumatate distanta de el asa ca mi-am mutat scaunul la jumatatea distantei dintre noi. M-am asezat si l-am privit. Inca isi mijea ochii si mi-a spus :”Nu e bine. Vino mult mai aproape. Nu te pot vedea.” Asa ca l-am ascultat si mi-am mutat scaunul foarte aproape. Eram acum foarte aproape de fata lui. L-am privit si l-am intrebat daca acum ma vedea. Si mi-a raspuns : „Da. Acum pot vedea”. Si a tacut. Am stat acolo in tacere asteptand sa faca urmatoarea miscare. M-a privit timp de doua –trei minute si deodata intreaga lui fata s-a luminat, a zambit si mi-a spus, citez: „Ah, imi aduc aminte de tine. Tu esti din stele!” si a arat spre ceruri. A spus: „Am asteptat toata viata sa te cunosc. Poti avea orice doresti.” Si atunci, imediat, pentru ca sa nu pierd ocazia, i-am spus ca am vrea sa mergem in mijlocul insulei si sa tinem acolo o ceremonie. Mi-a raspuns :”Sigur. Poti merge in centrul insulei. Voi aranja totul. Dar eu sunt un om batran, nu pot merge prea bine, nu pot merge pana in mijlocul insulei si imi doresc foarte mult sa particip la aceasta ceremonie. Simt ca trebuie sa fiu si eu acolo. Nu ai vrea mai bine sa o faci aici?”
Ei bine, e ceva ce nu am spus pana acum. Cu o noapte inainte avusesem un vis. Daca va puteti imagina reteaua din jurul Pamantului, aceasta are un camp magnetic toroidal care inconjoara planeta, el iese pe la Polul Sud si intra pe la Polul Nord, iese prin Moreea si intra prin Egipt. Daca va ganditi, este ca un tub mare, ca un vortex gol pe dinauntru, si eu voiam sa fiu in centrul insulei. Dar in vis am inteles ca acest centru al insulei nu conta, pentru ca interiorul tubului in care trebuia sa ne aflam era mai mare decat insula. Asa ca puteam fi oriunde pe insula, chiar nu conta. Si ce s-a intamplat in visul meu dupa asta, a fost ca mi s-a aratat unde urma sa aiba loc ceremonia.
Era un loc foarte special, ne aflam intr-un golf, acolo unde golful se curba si puteai vedea pamantul pe partea cealalta. Era o plaja mare, plina de nisip si mai era si un rau interior care se varsa in apele golfului. Era ca un fel de zid intr-una din parti, un zid natural. Si am putut vedea toate aceste detalii. Asa ca a doua zi, in timp ce mergeam cu masina impreuna cu Ruth, pe drum spre Papa Mataru am stat de vorba si am inceput sa ii povestesc visul meu si nu am apucat sa termin ca mi-a spus : „Si eu am avut acelasi vis!” Si a terminat ea visul spunandu-mi exact aceleasi lucruri pe care le visasem si eu. Vazuse exact aceeasi plaja. Si mi-am spus: „Uau! Insemna ca asta trebuie sa facem!”
Asa ca atunci cand Papa Mataru a spus: „Nu pot merge in centrul insulei, te rog mult sa o faci aici, acasa la mine, astfel incat sa pot fi impreuna cu tine”; noi eram de fapt pe plaja dar nu puteam vedea plaja din cauza copacilor si eu si Ruth am sarit in sus si am alergat printre copaci, am iesit amandoi pe plaja si am spus : „Doamne! Asta e locul!” Si nu exista nicio indoiala pentru niciunul dintre noi, era exact ceea ce vazusem in visele noastre. Stiam ca acolo trebuia sa tinem ceremonia. Asa ca ne-am intors la Papa si i-am spus : „Da, da, da. Aici o vom face.” Si el s-a bucurat foarte mult si a spus: „Voi fi acolo. Ce bine!” Si urmatoarea noastra intrebare a fost : „Ei bine, tu esti Regele. Cand sa aiba loc ceremonia?” Pentru ca noi nu stiam. Si el a spus: „Maine dimineata, la rasaritul soarelui.”Si astfel a fost stabilit pentru prima data.
Noi am plecat sa le spunem celorlalti tot ceea ce se intamplase in ziua respectiva. Cand m-am intors la tabara cineva mi-a dat o scrisoare din Australia. Ii stiam pe expeditori dar nu mai vorbisem cu ei de multi ani. Ei stiau unde sunt si imi trimisesera scrisoarea aici. Asa ca am deschis scrisoarea si in ea eram informat ca in ziua urmatoare Pamantul, Soarele si Luna se vor alinia si ca va fi o eclipsa de Luna. Toate astea aveau sa se intample exact in ziua in care urma sa aiba loc ceremonia si umbra Lunii avea sa se astearna exact peste insula Marea. Si mi-am zis ca este uimitor, pentru ca nu planuisem asta, chiar nu verificasem in ceruri din acest punct de vedere.
Asa ca acum , stiind toate acestea si stiind ca plaja a fost aleasa cum a fost aleasa am fost foarte sigur in inima mea ca faceam exact ceea ce trebuia sa facem.
In dimineata urmatoare, la rasarit, ne-am inghesuit cu totii in autobuz, ne-am strecurat prin curtea lui Papa Mataru si ne-am adunat pe plaja sa ne pregatim pentru ceremonie. Si exact in clipa aia mi-am dat seama ca nu aveam absolut nicio idee despre ce urma sa fac. Nu stiam. Am fost atat de prins in gasirea locului potrivit si cu gestionarea diferitelor energii care erau acolo incat nu mi-a dat prin cap nici macar o secunda pana cu 5 minute inainte de ceremonie ca nu stiam ce sa fac.
Am cazut cu fata in nisp ca sa pot sa fiu singur si am cerut calauzire interioara. Toata scoala mea a fost facuta cu indieni indigeni, in felul in care ei vad lucrurile si acum aveam de-a face cu ceva diferit. Era o ceremonie foarte interesanta pe care nu o mai vazusem inainte, dar trebuia sa continui cu ceea ce mi se spunea sa fac. Asa ca le-am spus tuturor sa se duca si sa aduca ceva din apa, ceva din pamant si ceva din aer. Trei obiecte.
Toti s-au dus sa caute si o jumatate de ora mai tarziu s-au intors cu ceea ce aveau de adus si am asezat toate obiectele in ordinea succesiva apa, pamant, aer, apa, pamant, aer... in forma pe care o stiam de la indieni si anume Roata medicinii. Este un cerc cu un patrat la mijloc care indica cele patru puncte cardinale.
Ceremonia a inceput sa se desfasoare in moduri pe care nu le mai intalnisem pana atunci. Era ceva asemanator apei sau unor valuri care se succedau, unul mai puternic decat celalalt pentru ca apoi sa se linisteasca. Energia se misca exact sub aceasta forma. Papa Mataru statea la marginea cercului in scaunul lui de plastic, pentru ca nu putea sta asezat pa pamant si privea toate acestea.
Si in cele din urma ceremonia s-a incheiat si semnificatia ei era ca Mama Pamant dadea nastere chiar in acel moment constiintei unei noi retele care tocmai se pregatea sa iasa. Sunt anumite lucruri pe care trebuie sa le intelegem, sunt mai multe de spus, dar atunci, in acel moment, tocmai incepea nasterea.
Dupa ce s-a incheiat ceremonia, Papa Mataru m-a chemat la scaunul lui. M-am dus la el si l-am intrebat ce dorea. M-a tras foarte aproape de el, astfel incat nimeni sa nu ne poata auzi si mi-a spus: „De unde ai stiut cum sa faci ceremonia asta? Ceremonia a fost foarte exacta si noi am tinut-o in secret timp de mii de ani. Cum de ai stiut-o?” Nu i-am putut raspunde. Tot ce am putut face a fost sa il strang in brate. Si pentru prima data i-am putut simti inima. Si am inteles atunci de ce era regele polinezienilor. Vreau sa spun ca omul asta avea o inima cat Pamantul. Era incredibil de sensibil la toata viata de pretutindeni. Si am inteles atat de multe in clipa aceea.
Dupa asta am plecat. Lucrarea noastra era infaptuita. Incheiasem ceea ce aveam de facut pe insula si ne-am intors pregatindu-ne de intoarcere. O zi sau doua mai tarziu ne-am intors cu totii in diferitele tari din intreaga lume, in locurile diferite de unde venisem. Si eu m-am intors aici, in Sedona, in Arizona.
In dimineata urmatoare, una dintre participante, Carolina, care mai ramasese pe insula, s-a trezit foarte devreme si a facut o fotografie, o fotografie imposibila. Era o fotografie facuta de la aprox. 9 metri si in ea se vedea roata medicinii pe pamant si deasupra ei, plutind in aer, o stea de lumina, foarte stralucitoare, in cinci colturi. Aparatul a putut sa o surprinda foarte usor. Arata mai degraba ca o stea de mare cu cinci colturi. Colturile erau rotunjite. S-au mai facut fotografii si trei saptamani mai tarziu. Oamenii apucasera sa treaca pe acolo, trecusera si valurile pe deasupra, se vedeau obiectele imprastiate peste tot, dar steaua inca plutea in aer... Trei saptamani mai tarziu, ceea ce este uimitor. Si apoi am primit un telefon de la Papa Mataru.
Moreea este o insula de forma unei inimi. In jurul ei este un recif de corali in forma de inima. Acolo este o apa dintre cele mai curate si mai frumoase din lume. Si era plina de pesti. Arata ca un acvariu natural. Cand am fost acolo in 1985 stateam cate 6 ore pe zi in acest „acvariu”, intotand oprintre pesti. Inotam de-a dreptul printre ei. Cand am fost de data aceasta mi-am luat doi dintre copii cu mine si asteptam cu nerabdare sa ii bag in apa si sa le arat toti pestii. Le-am spus ca este de necrezut. Ne-am pus labele si mastile si am sarit in apa. Nici urma de pesti. Erau doi trei la 10 m departare unii de ceilalti. Disparusera. Dupa spusele lui Papa Mataru in urma cu 15 ani toti pestii murisera.
Ei bine, in dimineata urmatoare ceremoniei, dupa cum ne-a spus Papa Mataru la telefon, pentru prima data in 15 ani, intregul golf in care fusesem s-a umplut cu pesti tropicali. Si pentru el acesta era un semn din partea Mamei Pamant ca tot ceea ce facusem cu o zi inainte fusese corect, era adevarat si se intamplase cu adevarat. Asa ca am fost entuziasmat sa aud, sa vad si sa stiu asta.
Asa ca atunci cand m-am intors in Sedona, la aceste stanci rosii, m-am gandit ca totul se incheiase . Dar, in meditatiile mele atat cu ghizii interiori cat si cu Mama Pamant, mi-am dat seama in mod clar ca mai era de lucru. Nu intelegeam exact despre ce era vorba dar avea de-a face cu timpul, cu durata. Nasterea la oameni consta in aprox. noua luni pana cand copilul creste suficient de mult pentru a putea iesi in lume, pentru a se naste. Si cand acest lucru se intampla, nasterea propriu-zisa poate dura oricat. De la o jumatate de ora, la o ora sau mai mult.
La nasterea acestei retele a constiintei lucrurile s-au petrecut similar modului in care se naste viata. Numai ca a durat 13000 de ani in loc de noua luni, e o mare diferenta in timp. Si in loc de o ora pentru ca nasterea sa aiba loc este vorba despre un ciclu lunar, este vorba de 27 de zile si ceva de la declansarea nasterii si pana cand copilul iese cu totul. Asa ca mi s-a spus ca mai aveam de facut o ceremonie aici. Si am facut-o nu foarte departe de locul in care stam acum. Ce a fost foarte interesant la aceasta noua ceremonie si ce m-a uimit foarte mult a fost ca am facut ceremonia, si tocmai cand o incheiam Soarele, Pamantul si Luna s-au aliniat din nou, si a avut loc o alta eclipsa de Luna chiar deasupra Sedonei, chiar deasupra locului in care ma aflam. Nimeni nu planificase asa ceva. Am ramas mut pentru multa vreme.
Dar asta nu are nimic de a face cu fiintele umane, este ceva la nivel planetar. Aici este vorba despre planete si despre sori si stele. Este ceva la un nivel mult mai inalt decat al oricaruia dintre noi. Si s-a intamplat intr-un mod foarte exact. Asa ca, dupa ce s-a facut respectiva ceremonie, lucrarea a fost incheiata. Mai am doar un amanunt despre care vreau sa va vorbesc si atunci veti intelege cat de mare importanta au toate acestea pentru voi ca si pentru toata lumea pe care o cunoasteti si pentru toata lumea de pe aceasta palneta.
_____________________________

Ultimul lucru pe care doresc sa vi-l spun are de-a face cu Constiinta Melchizedec. Ceea ce stim este ca atunci cand o retea sau o planeta trece prin acest gen de experienta, prin care reteaua se naste, inainte de nasterea propriu-zisa totul poate fi pierdut. Si daca acest lucru se intampla, rasa care se afla pe planeta respectiva trebuie sa inceapa totul de la capat. Trebuie sa inceapa de la inceput si sa ia totul de la capat. Si nu este un lucru bun. Poate dura sute si sute de mii de ani pana cand se revine la acel moment anume.
Dar mai stim si ca atunci cand o retea se naste, cand capata viata, cand se conecteaza la Pamant si devine functionala nu a existat niciun incident in toata viata de oriunde, de la inceputul Creatiei si pana acum care sa o opreasca din drum.
Asa ca atunci cand vedem ca acest lucru se intampla, asa cum s-a intamplat in februarie 2008, stim ca noi ca rasa umana am reusit. Stim ca putem trece mai departe, la nivelul urmator al constiintei. Nu mai este vorba de „poate”, stim cu siguranta! Asa ca acesta este un moment extraordinar in viata pe care sa il sarabatorim, doar ca majoritatea oamenilor nu il inteleg inca. Pentru ca timpul cosmic este atat de lent, din februarie 2008 pana acum, inseamna ca acest copil nu are doi ani, are cam un minut de viata. Este nou nout.
Asadar, ceea ce urmeaza sa se desfasoare in viitor, se va intampla foarte curand. Probabil, conform mayasilor si tuturor celorlalte triburi, se va petrece intre acum si cel tarziu 2015. Nimeni nu stie cand. Nu cred ca stie chiar nimeni. Oricine ar fi ei. Pentru ca numai Mama Pamant stie cand se va intampla.

Dar am reusit! Asa ca pentru voi cei care urmariti acest mesaj, intelegeti ca VOI ATI REUSIT. VOI VETI TRECE LA UN ALT NIVEL AL CONSTIINTEI AFLAT DINCOLO DE ORICE ATI PUTUT VISA PANA ACUM. SE VA INTAMPLA!
Si vreau sa va multumesc, va multumesc pentru ca ati avut incredere in voi insiva, ati crezut in voi insiva si ati avut curajul de a va continua lucrarea spirituala in orice conditii. Stiu ca familia voastra a incercat sa va opreasca pentru ca nu avea niciun rost pentru ei, intr-o lume „normala”. Dar, va multumesc foarte mult pentru tot ceea ce ati facut in viata voastra pentru a aduce asta la realitate. Noi toti vom fi impreuna foarte curand pe un alt nivel al existentei si atunci ne vom intalni altfel. Asa ca va multumesc de la inima la inima. Va multumesc pentru vietile voastre si pentru tot ceea ce ati facut in viata voastra !

             Drum drept spre Lumina !